Sincopă (lingvistică)

Acest articol este despre un termen utilizat în lingvistică. Pentru alte utilizări ale termenului, vezi Sincopă.

În lingvistică, termenul sincopă (cf. fr syncope, la syncopa, el συγκοπή synkope < syn- „cu” + koptein „a tăia”), preluat din retorică, denumește o schimbare fonetică ce constă în căderea unui segment din interiorul unui cuvânt. Poate fi vorba de un sunet sau de un grup de sunete[1][2][3][4][5][6][7].

În istoria limbii

Sincopa este unul din fenomenele prin care se explică forma actuală pe care o are un cuvânt față de cea a cuvântului din care provine. Acesta poate fi din limba bază a limbii considerate sau un împrumut care evoluează în limba aceasta. Iată exemple în câteva limbi.

În latina populară a avut loc, față de latina clasică, o sincopă ce a trecut în limbile romanice, ex. la clasică calidus > la populară caldus > ro cald, it caldo, fr chaud[1].

În limba maghiară, o sincopă asemănătoare a apărut ca fenomen de evoluție a unor cuvinte formate pe teren propriu din cuvinte moștenite și în unele cuvinte împrumutate din slavă, în virtutea unei reguli conform căreia într-un cuvânt din cel puțin trei silabe, dacă se succed două silabe deschise, atunci cade vocala celei de-a doua dintre acestea, ex. malina > málna „zmeură”, palica > pálca „nuia”[8].

În limba actuală

În funcție de limba considerată, există diverși factori care determină sincopa.

În varietatea standard a unor limbi poate fi vorba, în aspectul oral, de sincope determinate morfofonologic, adică de alternanțe fonetice între prezența și absența unor sunete în forme diferite ale aceluiași cuvânt, care sunt redate în scris.

O asemenea sincopă se întâlnește, de exemplu, în limbile din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, prescurtat BCMS). Astfel, prin sincopa vocalei [a] se diferențiază, de pildă, forma de genitiv singular de genitivul plural al substantivelor masculine care au acest [a] și la nominativ singular, ex. sr borac „luptător” vs. borca „(al/a/ai/ale) luptătorului” vs. boraca „(al/a/ai/ale) luptătorilor”[9]. Un exemplu de sincopă în registrul de limbă familiar al acestor limbi este drž’te < držite „țineți”[6].

În maghiară de asemenea există tipul de sincopă standard din BCMS, în virtutea regulii amintite mai sus. De exemplu, bokor „tufă” + desinența de acuzativ -ot a dat mai întâi bokorot, apoi această formă a devenit bokrot[8]. Un exemplu de cuvânt sincopat existent alături de varianta sa nesincopată în standard este lány vs. leány „fată”. Există și sincope numai nestandard, în registrul familiar (ex. montam < mondtam „am zis”, becsszó < becsületszó „cuvânt de onoare”[7]) sau în varietate regională: tanúta vs. tanulta „a învățat” (subînțeles „ceva anume”)[10].

În limbi în a căror ortografie predomină principiul etimologic sunt sincope în limba vorbită față de cea scrisă.

În franceză, de pildă, este supusă deseori căderii vocala [ə], prin sincopă sau prin apocopă. În varietatea standard, sincopa este uneori obligatorie, de pildă în a doua silabă a cuvântului, dacă este deschisă: acheter [aʃˈte]. În schimb în sudul Franței, un asemenea [ə] este pronunțat: Elle m’a dit qu’elle viendrait le lendemain à sept heures [ɛləmadikɛləvjɛndʁeləlandəmɛŋasɛtœʁə] „(Ea) mi-a spus că va veni a doua zi la ora șapte”. Cu cât registrul de limbă este mai puțin elevat, cu atât căderea lui [ə] este mai frecventă, ceea ce este valabil pentru nordul Franței, ex. Il est debout devant la petite fenêtre [iledbudvɑ̃laptitfnɛtʁ] „(El) stă în picioare în fața ferestruicii”[11].

În engleză de asemenea sunt sincope în limba vorbită față de cea scrisă. Există, de exemplu, cuvinte standard în engleza britanică deosebite prin sincopă de corespondentele lor, tot standard, din engleza americană, ex. secretary [ˈsekrɪtri] (brit.) vs. secretary [ˈsekrɪteri] (am.) „secretar(ă)”[5], sau prin locul sincopei în asociație cu locul accentului, ex. laboratory – [labˈorətrɪ] (brit.) vs. laboratory [ˈlabrətorɪ] (am.) „laborator”[3].

De asemenea, prin sincopă pot exista variante de cuvânt nestandard față de corespondentele lor standard, sau invers, lipsa sincopei în variante nestandard față de corespondentele lor standard. Varietățile nestandard în cauză pot fi regionale sau de registru de limbă. În română, bunăoară, standardul prevede forma de vocativ domnule, dar în registrul familiar se pronunță dom’le. În schimb, un cuvânt regional ca perină are varianta standard pernă, cu sincopa lui [i][2].

În franceză sunt cazuri asemănătoare ale vocalei [ə]. Este sincopată mai frecvent în standard față de sudul Franței, dar de asemenea mai frecvent în registrele de limbă nestandard față de standard (vezi mai sus).

Sincopa poate fi și individuală. În franceză, de exemplu, privitor la [ə], „obișnuințele variază în mare măsură în funcție de vorbitori”[11]. Poate fi vorba și de ignorarea standardului când, de exemplu în maghiară, sincopa morfofonologică menționată mai sus se aplică unui împrumut relativ recent precum motor: motrok „motoare” (nestandard individual) vs. motorok (standard)[12].

Sincopa este și o figură de stil din categoria figurilor de sunet, folosită în versificație, de exemplu pentru obținerea numărului necesar de silabe în versuri. Exemplu în limba maghiară:

Azzal vagdalkoznak némely / Nem t’om milyen emberek, […] literal „Se văicăresc cu aceea / Nu’ș ce fel de oameni, […] (Sándor Petőfi) – t’om, din registrul popular, în loc de tudom „(eu) știu”[7].

Segmente afectate de sincopă

Cea mai frecventă este sincopa unei vocale neaccentuate, de exemplu:

ro culca < la collocare[2];
fr dangereux [dɑ̃ʒʁø] „periculos”[11];
en secretary [ˈsekrɪtri] „secretar(ă)”[5];
sr bubanj „tobă” vs. bubnja „(al/a/ai/ale) tobei”, bubnjevi „tobe”[9];
hu uruszág (maghiara veche) > ország (maghiara actuală) „țară”[8].

Mai rară este sincopa unei consoane, bunăoară în maghiară, la unele verbe neregulate: eszünk „mâncăm” vs. ehet „poate mânca” (căderea consoanei finale sz [s] a radicalului)[13].

Poate cădea și mai mult de un sunet:

ro domnule > dom’le (o silabă)[2];
fr parole „cuvânt, vorbire” < la parabola (sunete succesive în silabe învecinate)[14];
hu sebességváltó „schimbător de viteză” > sebváltó (o parte de silabă + o silabă)[7].

Note

  1. ^ a b Bidu-Vrănceanu 1997, p. 453.
  2. ^ a b c d Constantinescu-Dobridor 1998, articolul sincopă.
  3. ^ a b Bussmann 1998, p. 1162.
  4. ^ Dubois 2002, p. 464.
  5. ^ a b c Crystal 2008, p. 469.
  6. ^ a b Ladan 2005, articolul sinkopa 1.
  7. ^ a b c d Szathmári 2008, articolul Szinkopé.
  8. ^ a b c A. Jászó 2007, p. 51.
  9. ^ a b Klajn 2005, p. 38.
  10. ^ Király 2007 p. 654.
  11. ^ a b c Kalmbach 2013, §§ 6.8.–6.10.
  12. ^ Kálmán și Trón 2007, p. 111.
  13. ^ Bokor 2007, p. 261.
  14. ^ Dubois 2002, p. 84.

Surse bibliografice

  • hu A. Jászó, Anna, Általános ismeretek a nyelvről és a nyelvtudományról (Cunoștințe generale despre limbă și lingvistică), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (MNyK) (accesat la 26 septembrie 2019)
  • Bidu-Vrănceanu, Angela et al., Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București, Editura științifică, 1997, ISBN 973-440229-3 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • hu Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics Arhivat în , la Wayback Machine. (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 26 septembrie 2019)
  • en Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics Arhivat în , la Wayback Machine. (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
  • hu Kálmán, László și Trón, Viktor, Bevezetés a nyelvtudományba Arhivat în , la Wayback Machine. (Introducere în lingvistică), ediția a II-a, adăugită, Budapesta, Tinta, 2007, ISBN 978-963-7094-65-1 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • fr Kalmbach, Jean-Michel, Phonétique et prononciation du français pour apprenants finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru vorbitorii de limba finlandeză), versiunea 1.1.9., Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2013, ISBN 978-951-39-4424-7 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • hu Király, Lajos și A. Jászó Anna, Az összetett mondat (Fraza), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 293–319 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • sr Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika Arhivat în , la Wayback Machine. (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 26 septembrie 2019)
  • hr Ladan, Tomislav (coord.), Hrvatski obiteljski leksikon (HOL) (Lexiconul croat al familiei), Zagreb, Leksikografski zavod Miroslav Krleža și EPH, 2005, ISBN 953-6748-16-9 (accesat la 24 decembrie 2022)
  • hu Szathmári, István (coord.), Alakzatlexikon. A retorikai és stilisztikai alakzatok kézikönyve (Lexiconul figurilor. Ghidul figurilor retorice și de stil), Budapesta, Tinta, 2008

Vezi și